Sub acest nume este desemnat, mai ales de la mijlocul secolului al IV-lea și cu atât mai mult în controversele hristologice din secolele următoare, un grup de scriitori ecleziastici ale căror opinii (mai ales atunci când sunt de acord) sunt normative în materie de credință. Aceștia sunt în primul rând Episcopii care au participat la marile Concilii Ecumenice ale primului mileniu, în special la cel de la Niceea (325 a.D.) și care sunt martori autoritari ai tradiției creștine ce se naște, cu atât mai mult cu cât la temelia conștiinței creștinești se află conceptele de tradiție și succesiune apostolică.

Așa-numitul Decret Gelasian (redactat la jumătatea sec. al VI-lea) stabilește o listă, care nu este completă, a scriitorilor ale căror opere sunt universal admise în Biserica Catolică, distingând între scriitori care se bucură de o autoritate spirituală indiscutabilă, scriitori care posedă o autoritate rezervată, redusă, cât și alții a căror ortodoxie poate fi pusă la îndoială.

Merită să ne amintim faptul că Părinții sunt citați nu numai pentru intuițiile lor teologice și spirituale, în calitate de teologi creștini, ci, mai ales, pentru că dau mărturie despre sensus Ecclesiae. Teologia Bisericii forjează inteligența și viața acestor autori, iar aceștia răspund, la randul lor, aprofundând datul de credință.

Caracteristicile în baza cărora Biserica recunoaște un Părinte sunt ortodoxia doctrinei, sfințenia vieții și aprobarea, mai mult sau mai puțin explicită, din partea Bisericii și, în sfârșit, vechimea. Cu privire la acest aspect a existat o anumită oscilație; pentru o vreme, scriitorii medievali din perioada anterioară scolasticii au fost de asemenea desemnați ca Părinți ai Bisericii.

Astăzi se spune, în general, că epoca patristică se încheie, în Occident, cu Sf. Grigore cel Mare sau, cel mult, cu Sfântul Isidor de Sevilla (secolul al VII-lea) și, în Orient, cu Sfântul Ioan Damaschinul (secolul al VIII-lea).