Tema sfârșitului istoriei a fost readusă în atenția publicului prin lucrarea lui Fukuyama care celebra sfârșitul războiului rece și noua ordine a liberalismului occidental triumfător. Această teză politică a fost în scurtă vreme contestată de o antiteză politică: Huntington atrăgea atenția că împlinirea imanentă a modelului modernității occidentale nu poate fi un sfârșit universal, ci un sfârșit particular care nu privește civilizațiile extra-occidentale. Putem observa că această dezbatere politică reia de fapt (ca de obicei) o dezbatere filosofică, mai precis critica adusă de Spengler lui Hegel. De altfel, această idee filosofică este o veche idee religioasă. Imaginea istoriei universale ca o succesiunea a trei epoci (antichitate, Ev Mediu și modernitate) ar fi doar orizontul de nedepășit al Occidentului, sau secularizarea istoriei providențiale creștine.  Celelalte civilizații ar fi „organisme culturale” distincte, având propria lor istorie. În limbaj geopolitic, avem deci „sfârșitul istoriei” ca doctrină a unilateralismului occidental în confruntare cu pluralitatea civilizațională a multipolarismului extra-occidental. Așa cum putem observa, o veche polemică filosofică este camuflată în continuare sub (poate) cea mai actuală controversă politică.