Prelegerea aduce în discuție raportul dintre dreptate și adevăr, o chestiune deosebit de problematică a dimensiunii umanului. „Admițînd că cei mai mulți oameni posedă ceea ce îndeobște numim ”bun simț”, se poate spune că pentru cei mai mulți oameni legătura dintre dreptate și adevăr este de la sine înțeleasă, firească: dreptatea există numai împreună cu adevărul; nu poți fii drept și mincinos; cînd spui adevărul faci și un act de dreptate; justiția, ca formă instituționalizată a dreptății, nu poate funcționa decît cu adevăruri. Numai că, prea adesea, realitatea sfidează bunul simț. Legătura din dreptate și adevăr nu este mereu directă, ci este mijlocită, ceea ce îndepărtează dreptatea de adevăr. Uneori, e mijlocită de lege (adică, de politică), alteori de credințe. Se întîmplă și că limitele firești ale cunoașterii noastre ne fac adevărul greu accesibil sau chiar inaccesibil și atunci, ce facem, ne abținem să decidem ce e drept și ce nu e drept? Dar probabil cel mai dramatic moment al relației dintre dreptate și adevăr apare cînd le simțim ca fiind antagonice. Cred că oamenii sînt de la natură înzestrați cu un simț al dreptății și cu o nevoie de adevăr. Ce facem cînd cele două nevoi intră în coliziune? Părerea mea este că gestionarea acestei probleme de for interior este una dintre cele mai importante responsabilități ale dreptului. O responsabilitate pe care, însă, dreptul nu și-o asumă.” (Sever Voinescu)